Mulți credincioși creștini se consideră pe ei înșiși sfinți și fără păcate. Ei nu consumă băuturi alcoolice, nu fumează și nu comit adulter, au deci toate ingredientele pentru a se putea considera sfinți. Oare chiar așa stau lucrurile? Mulți Creștini, doar prin faptul că s-au botezat la maturitate se consideră superiori celor care au fost botezați când erau copii, căci au citit ei că în N.T. scrie că cei care cred și se vor boteza vor fi mântuiți. (Marcu 16, 16) Ei nu știu, căci nu le-a spus nimeni, că acest text, din evanghelia după Marcu, cap. 16, nu există în cele mai vechi copii ale N.T. și că a fost introdus ulterior, probabil de un scrib neatent sau chiar de un funcționar religios care țintea la crearea unor condiții optime pentru prozelitismul în favoarea instituției bisericești în formare. Ne-a învățat Isus (Iisus) să luăm șerpi în mâini pentru a vedea dacă mușcă sau nu? Sincer nu cred așa ceva. Tot Isus (Iisus) a răspuns, atunci când a fost ispitit de satana, că nu trebuie să îl punem la încercare pe Dumnezeu. Cele două texte se contrazic între ele.

·         5 Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe streaşina Templului

·         6 şi I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris: „El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră.”

·         7 „De asemenea este scris”, a zis Isus: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău.” (Matei 4; 5-7)

·         17 Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi;

·         18 vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşi.”

·         19 Domnul Isus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu.

·         20 Iar ei au plecat şi au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele care-l însoţeau. Amin.) (Marcu 16; 17-20)

A lua în mână șerpi pentru a vedea dacă te mușcă sau nu înseamnă a ispiti pe Dumnezeu și Isus (Iisus) ne-a cerut să nu ispitim pe Dumnezeu. De asemenea, Domnul Isus (Iisus) când s-a înălțat la Cer nu a stat la dreapta lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este Duh, este infinit și nu are stânga sau dreapta. Este o exprimare metaforică, fără îndoială, dar Isus (Iisus) nu a stat și nu stă doar la dreapta lui Dumnezeu, El este considerat a fi Dumnezeu, una cu El. Isus (Iisus) este Dumnezeu, Isus (Iisus) este o altă ipostază a Tatălui. Dumnezeu nu stă la dreapta lui Dumnezeu, El este în Dumnezeu, una cu El. Biblia conține și elemente pur umane și nu îi putem aprecia exact valoarea până nu înțelegem bine contextul în care a fost scris fiecare text. Au rămas până în zilele noastre textele Bibliei dar s-a pierdut contextul lor istoric și aceasta este o mare problemă. Câți credincioși creștini cunosc bătăliile care s-au dus pe marginea Bibliei, a textelor ei? Câte texte, care circulau încă din secolul I d.H au fost distruse de către reprezentanții organizațiilor creștine?  În prezent nu mai există nici un text, considerat a fi original, al N.T. există numai copii. Astăzi oamenii de știință au o imagine mult mai clară despre aceste lucruri și cine dorește poate găsi nenumărate surse de informare, inclusiv pe Internet.

Biblia nu poate fi folosită pentru formarea de doctrine precise și definitive, căci ea conține multe posibilități de interpretare și mai mult doctrine, care uneori sunt conflictuale. Cea mai greșită interpretare a N.T. este aceea de a considera că acesta ne permite ca în vreun fel sau în altul să ne considerăm superiori membrilor altor confesiuni creștine sau membrilor altor religii. Putem fi mândrii că am avut discernământul să alegem o doctrină, pe care noi o considerăm mai bună decât altele? Toate doctrinele confesiunilor creștine reprezintă platforme egale pentru cunoașterea lui Dumnezeu, dar pentru a îl cunoaște pe El, toate doctrinele, absolut toate, trebuie lăsate în urma noastră, ca imperfecte, iar noi trebuie să urcăm către perfecțiunea Persoanei lui Isus (Iisus). Până la un punct doctrinele religioase creștine sunt un ajutor pentru a ne apropia de Dumnezeu și de la un punct încolo, toate doctrinele sunt adevărate obstacole în a îl cunoaște pe El. Eu consideră că mândria este un păcat esențial, pe care mulți îl comit fără să știe. Mândria de a crede ”doctrina cea bună” și mândria de a face parte din confesiunea creștină ”cea bună” sunt forme periculoase și foarte răspândite de mândrie.

 Mulți credincioși creștini se consideră un fel de ”rasă superioară,” aleșii lui Dumnezeu și îi consideră pe păcătoșii de rând ca pe niște ființe inferiore, decăzute. De fapt, pe  aleșii lui Dumnezeu îi alege chiar El, nu îi alegem noi și de aceea ei sunt aleșii lui Dumnezeu și nu aleșii noștri. S-a format o ”aristocrație spirituală,” în care unii oameni se consideră mai buni decât alții, pe considerente spirituale și îi privesc pe cei din jurul lor ca pe niște ”rebuturi” ale lui Dumnezeu. Ei nu se privesc pe ei înșiși critic, nici nu au criteriile să o facă, ei pur și simplu se consideră reprezentanții ”doctrinei bune.” Modelul nostru de credință nu este o doctrină creștină sau alta, după care trebuie să ne modelăm viața de credință, modelul nostru de credință este o Persoană și anume Isus (Iisus). El a fost cel mai mare critic al doctrinelor religioase și a respins multe elemente ale doctrinelor evreiești. Criteriile noastre, pentru propria noastră judecată, sunt date de vocea conștiinței noastre, când aceasta, sub îndrumarea Duhului Sfânt, ne arată ce înseamnă păcatul, ce este păcat și ce nu este păcat, în fiecare situație de viață în care suntem puși. (Ioan 16; 8) Duhul Sfânt ne convinge de păcat și nicidecum doctrinele instituțiilor bisericești.

Unii Creștini cred că pot să calce legile juridice, ale societății în care se află, căci ei consideră că acestea sunt legile ”lumii” în care trăiesc și ”lumea” este o realitate inferioară, care poate fi nesocotită și pe care Dumnezeu nu o apreciază și o va arde în iad. Există oamenii care disprețuiesc atât de mult pe cei din jurul lor, în numele credinței lor creștine, încât îi consideră niște ființe condamnate la iad și care nu merită nici un respect. Dacă nu sunt Neo-protestanți, ca și ei, unii Creștini îi văd pe cei din jurul lor ca pe niște păgâni, cu care nu este bine să ai prea multe relații personale. Cea mai sigură relație este considerată a fi aceea cu o persoană din aceeași confesiune creștină ca și ei. Cu toate acestea, Isus (Iisus) nu a învățat așa pe ucenicii Săi, ci le-a cerut să meargă până la capătul pământului și să propovăduiască evanghelia Sa. Credința este un dar pe care Dumnezeu îl face celor cunoscuți de El și noi nu putem decât să anunțăm pe toată lumea că acest dar există. Cine dă darul și cine primește darul se află în legătură directă între ei. Noi nu trebuie să ne luptăm să mărim numărul de membrii ai confesiunii creștine de care aparținem noi, trebuie doar să le spunem tuturor că există viață veșnică și că nu trebuie să ne creadă pe noi, ci pot să verifice sau să experimenteze ei personal acest lucru. Ortodocșii, Romano-catolicii, Greco-catolicii, Protestanții sau Neo-protestanții pot să fie mântuiți pornind de la învățăturile confesiunilor creștine în care se află, dar fiecare dintre aceștia trebuie să depășească aceste învățături și printr-o experimentare personală a credinței să se înalțe, în mod individual, cât mai sus, către Hristos. El locuiește în noi și de aceea noi nu suntem supușii Lui, El nu este Regele nostru, El este Fratele nostru, noi suntem una cu Hristos, la fel cum El era una cu Tatăl Său, atunci cât a trăit pe pământ. Dacă Isus (Iisus), cât a trăit pe pământ, nu a suferit de mândrie personală, oare cum poate El să fie afectat de acest păcat, atunci când locuiește în noi? Hristos în noi, nu duce la mândria de a fi mai buni decât alții, ci duce la slujire.

Mulți Creștini înțeleg greșit relația dintre om și Dumnezeu. Nu este o relație de ierarhie. Această ierarhie este specifică Bisericilor instituționale și ea are rolul de a ne face pe noi sclavii lor. Dumnezeu locuiește în noi, devine una cu noi, așa cum locuia în Isus (Iisus) și era una cu El. Nu este vorba despre nici o ierarhie, este vorba despre divinizarea omului, despre omul transformat, născut din nou, care, în felul acesta devine spirit, o ființă spirituală. (Ioan 3; 3-6) Ce naște din carne este carne și ce naște din Duh este duh. Ce suntem noi, carne sau duh? Dacă suntem născuți din Duh suntem duh și în felul acesta devenim ființe spirituale, care înțelegem viața noastră în cel mai amplu context posibil. Numai că a fi Dumnezeu nu este doar un mare privilegiu, nu este o situare ierarhică ci este o misiune, aș compara-o cu aceea a medicilor de la salvare. A fi Dumnezeu nu înseamnă ”a fi Șef sau Domnitor,” ci înseamnă a salva suflete. Un medic nu este niciodată un șef al pacientului său sau pacientei sale, dar îi recomandă restricții în vederea protejării sau ameliorării sănătății ei.  Se pune un accent prea mare pe calitatea de Stăpânitor a lui Dumnezeu și un accent insuficient pe calitatea Sa de Miel de jertfă. Dumnezeu nu este Stăpânul nostru, El este în noi, una cu noi și noi una cu El, cu aceeași voință și cu aceleași gânduri. Este un Dumnezeu pluridimensional, cu multe laturi și, prin noi, cu multe personalități și fiecare din cei aleși, la fel ca și Isus (Iisus), face parte din această Realitate complexă, îmbogățind cu personalitatea sa Realitatea Lui. Isus (Iisus) nu a murit cu scopul să ne transforme în supușii Lui, veșnic îndatorați pentru sacrificiul pe care l-a făcut pentru noi. Există o istorie, transformată în poezie, a unui Lord, care a salvat mâna unui țăran. Venea și îi amintea în fiecare zi despre asta, până când persoana în cauză și-a tăiat propria, mână și i-a aruncat-o Lordului înapoi. Nu este cazul cu Isus (Iisus). El nu a murit pentru noi, ca să ne îndatoreze, să ne facă robii Lui, ca răsplată a salvării noastre, El dorește să ne transforme caracterele noastre și tot ceea ce ține de persoanele noastre, pentru ca noi să fim ca și El, să fim El. Este posibil ca noi să fim Isus (Iisus)? Oricât ar părea de ciudat, acesta este scopul mântuirii noastre, adică să fim Isus (Iisus), păstrând desigur unele din trăsăturile noastre transfigurate de natura lui Dumnezeu. Unii vor considera exprimarea mea un pic cam dificilă, dar am subliniat faptul că noi și Isus (Iisus) trebuie să ajungem în deplină unitate, El în noi și noi în El.

Isus (Iisus) s-a lepădat de Sine și noi ne lepădăm de noi  înșine, prin urmare, Isus (Iisus) nu mai are un Sine, pe care să îl servim noi, pe care să îl măgulim cu laudele noastre, El trăiește pentru noi și noi pentru El. Eu afirm că imaginea pe care cele mai multe dintre Bisericile instituționale o prezintă despre Dumnezeu este una falsă. Dumnezeu nu este un Stăpân, pe care noi trebuie să îl lăudăm și să îl servim la comandă. Dumnezeu este lipsit de orice egoism, care l-ar putea transforma într-un Stăpân absolut, Dumnezeu are nevoie să dea, nu are nevoie să primească. Nu avem nevoie de nici un ritual pentru a ne apropia de Dumnezeu, căci El nu are nevoie de ritualurile noastre. Ritualurile sunt o ”cârjă” pentru cei începători în credință, dar aceia sau acelea în care locuiește Dumnezeu sunt una cu El și vor fi una cu El pentru totdeauna, altarul lor este chiar inima lor.  De aceea spun că aceia sau acelea care au nevoie de ritualuri religioase pentru a le oferi încurajare pe calea căutării lui Dumnezeu nu trebuie judecați pentru aceasta. Eu nu am nevoie de icoane pentru a îmi aminti de Dumnezeu, așa cum un prieten sau o prietenă se uită la fotografia prietenului său sau a prietenei sale și își amintește de el sau de ea. Dacă îl avem pe Dumnezeu tot timpul în conștiința noastră nu avem nevoie să mergem să ne întâlnim cu El, o dată pe săptămână, într-o anumită clădire. Dacă mergem într-un astfel de loc, mergem să îl facem cunoscut pe El și nu să ne întâlnim cu El. Noi ne întâlnim cu El în fiecare clipă. 

Isus (Iisus) a spus să dăm cezarului ce este al cezarului și lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu, adică să muncim cinstit și să plătim taxele la stat. (Matei 22; 21) Unii Creștini trăiesc într-o lume paralelă disprețuind lumea în care trăiesc și desconsiderându-i realizările datorate muncii și eforturilor umane, cu toate că beneficiază și ei bucuroși de toate avantajele progresului și de tot confortul din lume. Cu toate acestea, acești Creștini nu cunosc N.T. și nu îl respectă, căci dacă l-ar cunoaște ar înțelege că păcatul este lipsa iubirii față de aproapele și nu orice iubire, ci aceea ca a lui Hristos. (Ioan 13; 34-35) Toți oamenii au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu. (Romani 3; 23) În lumina învățăturilor lui Isus (Iisus) toți Creștinii sunt păcătoși căci prea puțini trăiesc ca și Isus (Iisus) și au credința Lui. Unii se apropie mai mult și alții mai puțin de idealurile creștine dar puțini, probabil, extrem de puțini se pot confunda întru-totul cu aceste idealuri. Chiar dacă Dumnezeu locuiește în noi, nu ascultăm întotdeauna glasul Lui, care vorbește în conștiințele noastre. Ajungem să ascultăm din ce în ce mai mult acest glas, odată cu trecerea timpului și dobândirea unei mai mari experiențe cu El. Nimic nu ne îndreptățește să ne considerăm mai buni Creștini decât alții. Cu modestie, Isus (Iisus) a spus că unul singur este bun, Dumnezeu. Noi ne considerăm buni Creștini pentru că poate nu am întâlnit niciodată un creștin cu adevărat devotat lui Dumnezeu și nu putem face o adevărată comparație. Nici nu este nevoie să îl întâlnim personal, căci termenul nostru de comparație este Isus (Iisus) și nu oamenii. Nu suntem mai buni decât alții chiar dacă cunoaștem principiile Creștinismului mai bine decât alții, dar nu practicăm ceea ce știm, în toate cazurile. Chiar dacă doctrina noastră ar fi mai bună, decât alta, ceea ce categoric nu este cazul, totuși aceasta nu înseamnă că noi suntem superiori altor credincioși, deoarece fericiți nu sunt cunoscătorii, ci împlinitorii cerințelor lui Dumnezeu. Există Creștini Ortodocși, Romano-catolici, Greco-catolici, Neo-protestanți, etc. de o mare înălțime spirituală și există, în toate confesiunile creștine, mulți Creștini doar cu numele. Să lăsăm judecata în seama lui Dumnezeu, căci Acela care se îngrijește de problemele Bisericii instituționale Ortodoxe, se îngrijește și de Biserica instituțională Penticostală. Cu toate acestea, Dumnezeu nu mântuiește instituții bisericești, pe nici una dintre ele, ci salvează oameni, indivizi credincioși, pe care El îi cunoaște încă înainte de întemeierea lumii. (Efeseni 1; 4-12)

Tot ceea ce putem realiza este o bună relație personală cu Dumnezeu și pacea sufletească pe care ne-o dă Tatăl Ceresc. Nu avem cum să fim superiori altora prin respectarea unor doctrine și ”cel mai mare” este slujitorul celor mai mulți. Creștinismul înseamnă slujirea semenilor, inclusiv pe aceia pe care noi îi considerăm păcătoși, căci mântuirea fiecărui om stă în mâna lui Dumnezeu și nu depinde de noi. Mântuirea indivizilor este o problemă între Dumnezeu și fiecare om în parte și ar fi bine să renunțăm să îi mai tutelăm pe alții, cu aroganță, în această privință. Trebuie să ne exprimăm punctele de vedere, acest lucru ne ține legați în aceeași comunitate socială, dar nu avem dreptul să disprețuim pe nimeni pentru credința sa și nici să îi impunem credința noastră. Din acest considerent, unul dintre cele mai grave păcate este păcatul mândriei de a fi ”mai Creștin,” decât alții. Vrem să îi ”pocăim” pe alții, dar uităm să ne pocăim pe noi. Pe alții îi vedem cu un ochii foarte critic și vedem limpede nevoia lor de pocăință. Dar pe noi ne consideră ”pocăiți” și chiar utilizăm, în mod abuziv acest termen. Ducem adevărate ”cruciade” cu membrii altor confesiuni creștine, am vrea să îi facem pe toți așa cum suntem noi, dar uităm că de fapt noi nu suntem un exemplu bun de urmat. Noi suntem foarte mândrii de modul în care practicăm Creștinismul și câteodată nici prin cap nu ne trece cât suntem de deficitari. Mândria de a fi mai bun Creștin decât altul sau decât alta, sau mai aproape de adevăr decât membrii  altora confesiuni creștine, este un păcat de moarte și nu ne recomandă ca și pocăiți.